duminică, 22 septembrie 2013

Fratele fiului risipitor

Povestea fiului risipitor este una din cele mai cunoscute parabole din Biblie. Fiul cel mic cere tatălui partea sa de avere și pleacă în lumea largă. După un timp, însă, se întoarce, smerit, acasă, nereușind să își găsească rostul printre străini. Tatăl îl primește cu brațele deschise, spre nemulțumirea fiului mai mare, care rămăsese acasă și urmase tradițiile părintești.
Mi s-a părut interesantă interpretarea pe care Susanna Tamaro a dat-o acestei parabole, în cartea Spre casă și, în special, comportamentului fiului cel mare. El a rămas acasă și l-a slujit pe tatăl său fără să încalce nicio regulă, dar nu a primit niciodată nimic în schimb. El nu a riscat nimic și nu și-a pus în joc viața, și-a făcut doar datoria, a făcut doar ceea ce se aștepta de la el să facă. Și pentru acest merit, născut din frica de a trăi, el consideră că are dreptul să îl judece pe fratele cel mic. El urmează calea datoriei, în loc de cea a iubirii, iar drumul ales de el este sigur și fără riscuri. Astfel, în loc să acționeze, el judecă pe alții. El se complace în această viață liniștită și, astfel, își pierde libertatea, nefiind capabil de deschidere și înțelegere. Fratele ascultător, invidios și plin de ură, este destinat să trăiască în imobilitate și micime. El nu va înțelege libertatea pe care ți-o dă disponibilitatea de a ierta. Și, judecând mereu, nu va fi niciodată un om drept.

Fratele judecător nu a înțeles că persoana pe care trebuie, mai întâi de toate, să o înțeleagă, să o ierta și să o iubească, este el însuși. Căci el întruchipează, mai ales, pe cei care nu se simt suficient de iubiți. Pentru aceasta, însă, trebuie să se cunoască și să-și recunoască propriile limite și propria fragilitate și apoi să înceapă să se reconcilieze cu el însuși. Și atunci renunță la orgoliu și se deschide iubirii. 

5 comentarii:

  1. Pilda creştinească este spre iertarea fiului rătăcitor, aşa cum noi, fii rătăcitori, sperăm să fim iertaţi pentru că nu respectăm mereu îndemnurile bisericeşti. Foarte frumos.
    În viaţa de zi cu zi, să mă ierte Dumnezeu, dar lucrurile stau un pic altfel, iar eu am tentaţia să trec de partea fratelui fiului rătăcitor :) Nu mi se pare etic ca unul care nu îşi asumă nicio responsabilitate să fie primit cu braţele deschise, fără măcar să fie dojenit, ca şi cum ar face o favoare celorlalţi pentru că el, obosit de atâta colindat prin lume, se întoarce acasă. Şi, după toate astea, mai e şi pus la loc de cinste...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Fiul risipitor, atunci când se întoarce acasă, nu mai este același cu cel care era când a plecat. Experiența vieții, greutățile întâlnite în cale l-au schimbat. Iar cel rămas acasă, de ce și-a asumat astfel de responsabilități? Pentru a face pe plac tatălui, pentru că nu avea curajul și entuziasmul să viseze la o altă viață. E bine să îți asumi responsabilități, dar, parcă, uneori, acestea nu te ajută să îți împlinești viața.
      Cred că fiul risipitor e mai bogat sufletește decât fratele său, rămas acasă. Sau, cel puțin, așa îmi place mie să cred.

      Ștergere
  2. Ai dreptate, dar uneori a fi fiu risipitor este şi un privilegiu, pe care nu îl poate avea oricine. Cunosc destule cazuri de fraţi de fii risipitori, care nu au avut de ales, au rămas să îngrijească părinţii şi casa.
    Cred că ar trebui să le dăm şi lor o şansă.
    Mi se pare mie sau eşti un pic subiectivă? :) Eu sunt fără îndoială un fiu risipitor, dar am puternice sentimente de vină....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, ai ghicit, sunt subiectivă. Mă simt mai mult fratele fiului risipitor, de aceea nu prea îi iau partea. :)

      Ștergere