Fratele fiului risipitor

Povestea fiului risipitor este una din cele mai cunoscute parabole din Biblie. Fiul cel mic cere tatălui partea sa de avere și pleacă în lumea largă.
După un timp, însă, se întoarce, smerit, acasă, nereușind să își găsească rostul printre străini. Tatăl îl primește cu brațele deschise, spre nemulțumirea fiului mai mare, care rămăsese acasă și urmase tradițiile părintești.

Mi s-a părut interesantă interpretarea pe care Susanna Tamaro a dat-o acestei parabole, în cartea Spre casă și, în special, comportamentului fiului cel mare. El a rămas acasă și l-a slujit pe tatăl său fără să încalce nicio regulă, dar nu a primit niciodată nimic în schimb. El nu a riscat nimic și nu și-a pus în joc viața, și-a făcut doar datoria, a făcut doar ceea ce se aștepta de la el să facă. Și pentru acest merit, născut din frica de a trăi, el consideră că are dreptul să îl judece pe fratele cel mic. El urmează calea datoriei, în loc de cea a iubirii, iar drumul ales de el este sigur și fără riscuri. Astfel, în loc să acționeze, el judecă pe alții. El se complace în această viață liniștită și, astfel, își pierde libertatea, nefiind capabil de deschidere și înțelegere. Fratele ascultător, invidios și plin de ură, este destinat să trăiască în imobilitate și micime. El nu va înțelege libertatea pe care ți-o dă disponibilitatea de a ierta. Și, judecând mereu, nu va fi niciodată un om drept.

Fratele judecător nu a înțeles că persoana pe care trebuie, mai întâi de toate, să o înțeleagă, să o ierta și să o iubească, este el însuși. Căci el întruchipează, mai ales, pe cei care nu se simt suficient de iubiți. Pentru aceasta, însă, trebuie să se cunoască și să-și recunoască propriile limite și propria fragilitate și apoi să înceapă să se reconcilieze cu el însuși. Și atunci renunță la orgoliu și se deschide iubirii.