Prin Bologna, într-o zi de sâmbătă

Italia este o țară de orașe (comune). Chiar și satele (borghi) sunt niște orășele în miniatură: piața centrală, cu primăria pe o latură, biserica pe cealaltă și, neapărat, o cafenea, străduțe cu casele înghesuite una într-alta, cu restaurante și negoțuri la parter, uneori de stiluri diverse, dar întotdeauna creând un tot armonios.

Orașele de astăzi sunt moștenirea înaintașilor romani, care au construit cu fervoare în toate teritoriile stăpânite și au reușit, astfel, să răspândească, statornic în timp, civilizația romană (românii știu de ce...). Interesant este că Veneția și Florența s-au născut mai târziu, ca orașe. Așezările romane s-au transformat în libere orașe medievale, unde au putut înflori în voie artele și meșteșugurile de tot felul, iar, apoi, Renașterea le-a adăugat o notă de extraordinară frumusețe și armonie.

Pare că istoria s-a oprit aici. Cum războaie distrugătoare nu prea au fost (cu excepția bombardamentelor aliate din al doilea război mondial), italienii fiind un popor puțin înclinat spre astfel de activități organizate, orașele medievale și renascentiste au ajuns până la noi, cu tot cu deprinderea italienilor de a-și petrece cât mai mult timp în mijlocul urbei.

Căci italienii par să trăiască pe străzi, orașele lor sunt mereu pline de viață. Mulți sunt cei care se plimbă pur și simplu, de dragul plimbării, pentru o cafea (cu greu găsești un loc liber, mai ales sâmbătă după-amiază) sau o înghețată (preferata mea este cea cu fistic de Bronte), o întâlnire cu prietenii, puțin shopping și multe alte activități din categoria la dolce vita. Aperitivul de dinaintea cinei este un adevărat ritual: cu câțiva euro te poți bucura de gustări nelimitate și de un drink, tradițional fiind Aperol-ul, băutura aceea de un portocaliu inconfundabil.

O sâmbătă petrecută în centrul Bolognei îți oferă o mulțime de astfel de delicii. La sfârșit de săptămână, centrul este închis traficului, iar spațiul astfel câștigat este invadat de pietoni, de artiști ai străzii și de terasele cafenelelor. Abandonându-te în șuvoiul de trecători, îți recapeți bucuria de a trăi (în caz că o pierduseși) și îți spui că la vita e bella.

Când este cald, în Piazza Maggiore oamenii se așează pe scări sau se întind pe jos, fără să își facă griji că pe acolo alții au colindat încălțați. Aceeași atmosferă de leneveală la soare am văzut-o și la Siena, în Piazza del Campo și, probabil, se întâmplă la fel în multe alte locuri. Dacă vrei senzații mai tari și atmosferă mai efervescentă, poți merge în Piazza Verdi, mai ales pe înserat, căci este locul predilect de întâlnire a studenților (strada Zamboni, unde se află majoritatea facultăților, este la doi pași). Bologna este un oraș vechi, medieval, structura urbană este neschimbată de secole. Frumusețea este pretutindeni și, de aceea, nu te saturi niciodată de hoinărit și de trăit aici. Așa cum a făcut, pentru o viață, Lucio Dalla, care își iubea mult orașul natal, la sua Bologna.

Pare să fie chiar genul de așezare în care omul are tot ce-i trebuie pentru a trăi ca o ființă socială, alături de semenii lui. Omul modern nu mai consideră importante astfel de lucruri, arhitectura locurilor s-a schimbat și, odată cu ea, și oamenii. Piața publică a fost înlocuită cu piața virtuală, însă este greu să găsești ceva care să poată substitui frumusețea concretă a locurilor, energia pe care ți-o dau ceilalți oameni și gustul divin al mâncării pregătită cu artă și pasiune.