Prima cafea la Bucureşti

După un obicei căpătat pe meleaguri italiene, în drumul spre serviciu am intrat într-o cafenea să îmi iau un cappuccino.

Doamna l-a pregătit, mi l-a dat şi mi-a urat, zâmbind, o zi bună.

A urmat un moment de așteptare pentru amândouă: ea aștepta să plec, eu așteptam chitanța și restul. Când s-a prins care e treaba, a început să butoneze o mașină de marcat în încercarea de a produce o chitanță.

După câteva încercări nereușite, am renunțat la chitanță și am rugat-o să îmi dea restul. L-am luat, i-am mulțumit, iar ea, cu zâmbetul pe buze mi-a declarat că mă pupă.

Am ieșit și am luat o gură de "cappuccino". Nu era cappuccino, era un fel de cafea cu lapte, deloc pe gustul meu.

Cine este defectă? Eu sau ea?

După câțiva ani de trăit în Italia, mi se pare normal să primesc chitanța și restul. La primul cappuccino bolognez, am lăsat câțiva cenți barmaniței (cum mai sună și femininul ăsta, de tot râsul!), dar a venit după mine și mi-a spus că nu e nevoie să îi dau bacșiș. În România este normal să nici nu mai aștepți restul? Cred că pentru majoritatea oamenilor, da!

Înainte vreme, îmi era rușine să cerșesc vânzătorilor proprii mei bani. Acum, mi-am propus să încerc să nu mai revin la tradițiile bucureștene și să îi hărțuiesc pe toți cei care mă fură pe față (pentru ceilalți, mai subtili, nu garantez că intelectul meu o să bată intelectul lor).

Apropo, restul era de 10 bani! Dar contează suma? Oricum, cappuccino costa 9,90 lei față de 1,30-1,40 euro în Italia...