Ulm - domul, Einstein și multe altele

Orașul Ulm te duce imediat cu gândul la domul care are cel mai înalt turn din lume (161,53 m). Într-adevăr, biserica (Ulmer Münster) este principalul punct de atracție și de reper al orașului. În orice loc te-ai afla, turla bisericii te ghidează și îți dă un sentiment că nu ai cum să te pierzi. Vederea din turn merită tot efortul de a urca cele 768 de trepte pe o scară strâmtă, în formă de melc. Nu am fost niciodată mai amețită de atâta învârteală. Dar odată ajuns sus, ai uitat de tot, căci priveliștea te vrăjește: casele cu acoperișurile țuguiate, Dunărea șerpuind sclipitoare în lumina soarelui și, dacă ai noroc de o zi frumoasă, poți zări chiar Alpii.

1 / 8

2 / 8

3 / 8

4 / 8

5 / 8

6 / 8

7 / 8

8 / 8

❮ ❯

Domul, început în anul 1377, este o adevărată bijuterie arhitectonică în stil gotic. Interiorul te încântă cu alte frumuseți, învăluite într-o lumină magică multicoloră dată de vitraliile scăldate de soare. La loc de cinste este statueta unei vrăbiuțe, simbolul orașului. Se spune că o vrabie care își căra paiele i-a inspirat pe constructori bisericii cum să facă să intre grinzile uriașe prin porțile orașului. Vrăbiuțe vei găsi reprezentate peste tot în oraș, fiecare după imaginația celui care a creat-o.

1 / 4

2 / 4

3 / 4

4 / 4

❮ ❯

Împrejurimile catedralei te îmbie la hoinăreală pe lângă casele și fântânile tradiționale, construcțiile moderne, cafenelele și restaurantele. Principalele puncte de atracție sunt: primăria cu pereții pictați, noua clădire a sinagogii, cartierul pescarilor pe malul râului Blau (Fischerviertel) și alte locuri pe care le puteți descoperi la orice colț de stradă.

Cu atâta plimbat pe străzi, nu am reușit să vizitez Muzeul Ulm, care adăpostește o colecție arheologică extraordinară: Omul-Leu, realizat din fildeș de mamut, cel mai vechi exemplu de artă figurativă din lume, datând de aproximativ 40.000 ani, din epoca glaciară. A fost descoperit în peștera Hohlenstein-Stadel, care face parte din ansamblul de 6 peșteri din Valea Lone, care, împreună cu artefactele găsite în ele, au fost declarate patrimoniu UNESCO. M-am consolat cu gândul că văzusem la muzeul din Tübingen câteva figurine asemănătoare, chiar dacă nu așa celebre ca aceea din Ulm. În cazul în care vreți să știți mai multe, vă recomand cartea extrem de interesantă a lui Neil MacGregor, Amintiri ale unei națiuni, în care am aflat multe despre Germania, dar, mai ales, m-a ajutat să înțeleg mai bine sufletul acestui popor.

Pentru că nu era prea departe, am luat autobuzul pentru a vizita Abația Wiblingen, situată în sudul orașului. Ulmul se află la întâlnirea a două landuri, Baden-Württenberg și Bavaria, despărțite de Dunăre. Abația se află în Bavaria, iar domul în Baden-Württenberg.

Abația, fondată în anul 1093 ca o mânăstire benedictină, a fost construită și reconstruită, astăzi fiind inclusă în itinerariul baroc al Șvabiei Superioare. Forma actuală a fost inspirată de mânăstirea El Escorial din Spania. Cele mai multe din clădiri aparțin de Universitatea de Medicină din Ulm. Biserica este foarte frumoasă, dar biblioteca este o adevărată bijuterie.  

Nu puteam pleca din oraș fără să ajung pe urmele lui Albert Einstein. S-a născut și a trăit în Ulm doar primul an de viață, familia sa mutându-se, apoi, la München. Nu a manifestat niciodată vreo afecțiune pentru oraș, din cauza amintirii vremurilor naziste, în ciuda repetatelor încercări ale autorităților, după 1945,  de a-l onora ca pe cel mai de seamă fiu al orașului. 

Clădirea în care s-a născut, pe strada Bahnhofstrasse, a fost bombardată în al doilea război mondial, pe locul ei fiind construit un monument abstract din piatră roșie, care nu mi s-a părut ceva deosebit (Albert Einstein Denkmal). 

După o plimbare care m-a îndepărtat puțin de centru, am ajuns la Fântâna lui Einstein (Einstein Brunnen), operă a sculptorului Jürgen Gortz, realizată în anul 1984, în care Einstein scoate limba, ca și cum ar vrea să râdă de cultul pe care locuitorii îl arată la adresa lui.

Cu imaginea lui Einstein râzându-și de mine am părăsit și eu orașul, cu sentimentul că au rămas multe locuri nedescoperite sau insuficient savurate.